Memoria culturală – factor al conexiunii transtemporale

Memoria culturală este un concept ce realizează legătura dintre individ și contemporanii săi, cât și între generațiile de ieri și de azi. Societățile își proiectează imaginea despre sine și își transmit identitatea celorlalte generații, în moduri complet diferite, prin intermediul unei „culturi a amintirii”. În volumul  „Memoria Culturală” de Jan Assmann (2013, Iași, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, traducere de Octavian Nicolae), se teoretizează înțelesul și importanța memoriei culturale.

Jan Assmann, autorul studiului, a fost egiptolog de profesie și a decedat la începutul anului 2024. A lăsat în urma sa concepte și termeni de bază în domeniul studiului memoriei și este recunoscut pentru lucrările sale până în ziua de astăzi, fiind un model și o inspirație pentru psihologi, sociologi, antropologi, istorici în realizarea următoarelor studii despre memoria socială.

În cartea menționată, este explicat conceptul de „memorie culturală” prin diverse referințe la psihologi, scriitori relevanți și alte studii adiacente ce ajută la înțelegerea subiectului principal. Personalități precum Johan Gottfried Herder, Karl Marx, Jack Goody, Mary Douglas au contribuit la teoria generală a culturii și reprezintă un reper în demersul definirii memoriei culturale.

Ca noțiune supraordonată pentru cadrul funcțional delimitat de concepte ca „formarea tradiției”, „referirea la trecut” și „identitate, respectiv imaginar politic” este nevoie de noțiunea de memorie culturală.  Memoria culturală alimentează tradiția și comunicarea, dar  nu se limitează la acestea.

Tema „memorie și amintire” a preocupat multe minți strălucite, fiind dezbătută de-a lungul anilor cu mult interes. Cele trei elemente – amintirea, identitatea și continuitatea culturală – realizează structura conectivă. Memoria culturală reprezintă un pilon esențial al identității unei societăți, reflectând tradițiile, valorile și experiențele sale colective transmise de-a lungul generațiilor. Prin intermediul artei, literaturii, religiei și altor aspecte culturale, memoria culturală servește ca un ghid pentru înțelegerea trecutului și orientarea în prezent. Ea îmbogățește dialogul dintre generații și promovează coeziunea socială prin consolidarea legăturilor între oameni și mediul lor cultural. Mai mult decât atât, memoria culturală poate fi un instrument puternic pentru schimbare și progres, deoarece permite oamenilor să învețe din greșelile și realizările anterioare și să le aplice în construirea unui viitor mai bun.

Societatea contemporană asistă la o revoluție culturală, în care valorile tradiționale sunt diminuate/relativizate/contestate de evoluția tehnologiei. Diferența dintre repetare și actualizare este, de asemenea, un subiect principal în volumul „Memoria culturală”, ce realizează principiul de bază al unei structuri conective prin reluarea sau reinterpretarea, adaptarea tradiției/trecutului. Structura conectivă în memoria culturală este un sistem complex de legături între elementele culturale, care formează o rețea solidă de tradiții, cunoștințe și experiențe colective.

În concluzie, memoria culturală oferă siguranța că umanitatea se poate conecta cu trecutul și strămoșii săi la nivel spiritual și cultural. Oferă liniște și siguranța că ne putem înțelege pe noi înșine prin intermediul culturii societății de care aparținem. Astfel, trecutul și prezentul se interconectează, individul și strămoșii se unesc, devenind „noi”.

                                                                    Popa Alicia, clasa a IX-a F

                                                       Coordonator: prof. dr. Norocea Ana-Maria

Trăim în felul nostru absent!

Postfață realizată de prof. dr. Nicoleta Hurmuzache

Cultul lui Abaddon este un roman distopic în care irealitatea imediată concurează cu realitățile posibile create și recreate de personaje-fantasme rătăcitoare pe axa timpului, într-un topos urban demitizant.

Nu se poate închega un fir narativ coerent, întrucât naratorul homodiegeric se pulverizează în paginile cărții și eu-rile sale se metamorfozează continuu în ființe atipice: zoomorfi, maniaci, deprimați, defecți, îngeri și demoni căzuți. Toate aceste varietăți identitare sunt măști ale umbrelor, în sens psihanalitic, ale urii, ale urâtului existențial, ale nedreptății, ale tristeții metafizice, ale suferinței atroce. De aceea, romanul devine o operă-stare cu o emoție debordantă, maladivă și molipsitoare pe care o transmite identitatea polimorfă a personajului subtextual. Parcurgând opera pagină cu pagină, ești convins că protagonistul este Filip Tutunaru, zis Andrei, lectorul fiind prins în mrejele auctoriale, însă așteptările sunt deturnate de adevăratul personaj care nu se lasă niciodată dezvăluit. Ceea ce aflăm este că naratorul-personaj se naște ca „o proiecție a agresorului”, în visul-coșmar al eului empiric. Poate că romanul ar trebui citit de la final către incipit, în sensul reprezentării acestei lumi à rebour, în care toate sensurile sunt răsturnate, imperfecțiunea înlocuiește perfecțiunea, absurdul combate rațiunea, iar irealitatea devine singura existență autentică a personajelor. Întrebarea „Cine sunt eu?” poate deveni motto-ul romanului, trasând tematica de ordin existențialist a romanului, o criză identitară a personajelor aflate în căutarea adevărului, a libertății, a esenței umane.

O retrospectivă a romanului, îngreunată de firele narative încâlcite, de polifonia naratorului și de încrengătura de personaje, dezvăluie istoria tristă a unui adolescent marcat de problemele familiale și existențiale. Filip Tutunaru este un licean introspectiv, cu multă fantezie, care încearcă să-și exorcizeze demonul interior prin proiectarea lui în afara ființei, să-l îmblânzească și să-l personalizeze cu numele Andrei, să lupte cu umbrele și să devină erou. În acest drum sinuos al individualizării, Filip și Andrei se substituie („Nu a mai ramas nicio urmă de Filip în mine. Am devenit Andrei în totalitate”), se dedublează („Care dintre noi vorbește? Amândoi vorbim”), se anulează („Te-am omorât. Te-ai omorât singur, de fapt. Eu te-am adus înapoi.”), renaște în forma zeificată („Eu sunt Andrei, zeul tuturor!”), egalizează cu Dumnezeu („Am devenit Dumnezeu și am simțit durere. Sunt durere.”), se înstrăinează („suntem diferiți. Eu sunt alt om, eu sunt Andrei. Filip e o amintire veche și proastă”), se reîncarnează în trup străin („Sunt o identitate a Paulei”), se blamează pentru condiția de condamnat („Lăsați-l pe Andrei să se trezească!”). Filip și Andrei sunt două versiuni ale aceluiași personaj care încearcă să se salveze de suferință, singurătate și ură. Sufletul personajului trăiește, ca într-o transă, într-o lume deformată, creată de complexele, fricile și angoasele personale. Gândește confuz, trece prin stări de furie, apelează la gesturi de impulsivitate fizică și verbală, are vise-coșmar și percepe realitatea în mod distorsionat. În căutarea unei alternative existențiale, personajul se afundă și mai mult în abisul ființei și se întâlnește cu cele mai stigmatizate arhetipuri: Horus- cel care își poartă capul într-o cutie cu șoim, Carol- omul-câine care are sindromul Rapunzel, Becca- somnambulă, Dumitru- autist, Mădălina- piromană. Toți sunt produsul unor mari suferințe încrestate pe trupuri, prin tăieturi pe burtă și pe piept, mușcături, semne albe și roșii la încheieturi, reflexe ale unor dependențe bolnavicioase și patologii severe.  Dintre aceste personaje se remarcă Horus, zeul liceului, ființă decupată din pictura lui Magritte, cu o identitate fantomatică, însemn al unei răni psihice severe. Filip sau Andrei începe să fie interesat de Horus, o personalitate de care este fascinat și în același timp dezgustat, dezvoltând o relație antagonică: cal/ călăreț, victimă/ călău, vânător/ vânat („E un cuplu între mine și Horus.”) Moartea lui Horus învăluită în mister dezvăluie o serie de adevăruri absurde: „ce ești tu aici e de fapt sufletul tău care a fost propulsat […] într-o realitate pe care o halucinai.” Același eveniment inopinant atrage după sine alte dispariții suspecte ale membrilor din clubul defectilor, personajele fiind înlocuite treptat cu îngeri blamați: Azrael- îngerul morții, Moloch- îngerul canibal, Chamuel- îngerul păcii, Rafael- îngerul vindecării, Jofiel- îngerul frumuseții. Existența lui Andrei se complică atât de mult, încât își asumă rolul de zeu al tuturor, un înger ucigător de pisici, care renaște în imaginea unui Horus Prime.

Dincolo de subiectul ambiguu și psihedelic al romanului, interesantă este țesătura narativă a operei care se construiește pe baza unor povești inventate sau citite de protagonist. Prima dintre ele este cea cu Paula și Marcel care aveau patima de a omorî un cal, însă aceștia sunt uciși de propria lor obsesie. Povestea amintește de patima lui Gericault! Urmează povestea lui Mongrel și a prietenului sau, aflați în căutarea libertății. Mongrel e ucis de câini și e readus la viață de amicul său, căpătând înfățișarea omului-câine. Hibridizarea este pedeapsa celui care și-a ignorat propria moarte! O ultimă poveste este cea cu supraoameni, Sirengore fiind omul piranha, ucis de sirene și renăscut sub forma unei arme nimicitoare împotriva sirenelor. Aceste povești inserate în schema narativă a romanului reiterează ideea unei renașteri spirituale succesive, proces prin care trece și Filip.

În ceea ce-l privește pe Filip redenumit Andrei, existența sa contorsionată se reduce la câteva obsesii: pisica, Dumnezeu și mama. Apariția felinei este spectaculoasă, mai ales în propria casă, în postura Medusei care-l atacă în mod agresiv. Pisica- Medusă este ființa mitologică în varianta modernă, care împietrește privirea celui care o surprinde. Lupta alegorică dintre Filip și pisică este înfruntarea Eroului cu Umbra, a Eului cu Sinele, a rațiunii cu instinctul, a conștientului cu inconștientul, conflict amplificat de sentimentul de greață sartriană. În alt context, la liceu, apare mâța de zăpadă, o fantasmă care-l ademenește pe Andrei să o urmeze, pentru ca pe urmă să dispară în neant. O situație aparte este dezvaluită pe acoperișul blocului, unde Andrei omoară o pisică sau poate o ființă asemănătoare lui Horus sau poate sufletul rănit al lui Filip sau poate un personaj al Paulei sau poate o fantasmă a Angelei etc. Cealaltă obsesie a protagonistului este Dumnezeul personal care, în sens peiorativ, este un Creator imperfect pe măsura unei lumi imperfecte populate de identități alienate : „Dacă ar exista Dumnezeu, pun pariu că ar vrea să mă scuipe, flegma lui magică fiind un tsunami etern pentru bietul tridimensional Filip. Eu sunt inferior lui Dumnezeu și pisica mie.” Ultima patimă a personajului este imaginea maternă, una protectoare, tămăduitoare, iubitoare: „puteți să o întrebați pe mamea mea, ea știe cel mai bine. Suferă pentru suferința mea.” Strigătul disperat al personajului este direcționat către mamă, ființa care i-a dat copilului privilegiul de a-și trăi fericirea supremă în etapa preexistenței: „Mă doare. Vreau la mama.”

Protagonistul și pleiada sa de îngeri și demoni se asociază unui cronotop distopic, unde singurele repere ale suprarealității implementate sunt spații blestemate și magice, timpuri fracturate, dislocate, mecanicizante.

Primul reper spațial menționat este liceul, unde personajul își petrece majoritatea timpului, fiind perceput drept un loc al restricțiilor, dar și al permisiunilor ascunse, al plictisului absolut în timpul orelor de curs și al distracției în pauze, al construirii unor prietenii sau dusmănii deșarte. În rest, toposul este urban, descrierea stereotipă și stenografică a peisajului ilustrând un haos obiectual și uman: „Stânga. Farmacie. Mașini. Parcare. Stânga. Supermarket. Oameni. Dreapta. Pustiu. Stânga. Teatru.” Orașul se lasă dezvăluit în măsura în care personajele se refugiază în cele mai ascunse locuri, departe de civilizație și umanitate, locuri stranii, pustii, marginale. Casa abandonată este locul unde se strâng cei din clubul defecților. Până acolo se parcurge un drum ascuns și nebătătorit, se ajunge în dreptul unei găuri în pământ ce necesită târârea trupului pentru a pătrunde într-un soi de camera Salambò. Interiorul contrastează cu exteriorul, fiind un loc spațios, relaxant, ambiental, mult mai plăcut ca acasă. Un alt loc al retragerii lui Andrei este acoperișul blocului care oferă o perspectivă panoramică asupra orașului și, totodată, o deschidere către lumea patologică a gândurilor, când apare pisica spion. Poate cel mai abstract spațiu conturat în roman este toposul afectiv, cel al revărsării oceanice de sentimente, emoții, trăiri: „Ce grădină e în mine… E foarte mult pământ!” Cel mai intrigant spațiu transgresat de personaje este spațiul oniric, în care limitele sunt anulate, iar exteriorul fuzionează cu exteriorul: „Mi-am făcut o casă ca a lui Chamuel, care e și interior și exterior simultan. Nu mă refer la terasă, ci la podeaua-pământ, peretele-copac și tavanul-cer […] aerul-ușă. Aerul-eu și eul-aer.” Este centrul lumii, un El Aleph reinventat care permite vederea lumii la 360 de grade. La antipod se află toposul-coșmar, ospiciul pe care trebuie să-l străbată Andrei în căutarea unui leac al umanității. Este spațiul virtual din jocul psihologic al lui Dumitru care testează instinctele jucătorilor. Spitalul se deschide cu un hol mare și gol ce obligă jucătorul să o ia la stânga sau dreapta. La stânga se arată trei uși, una curată, alta crăpată și alta cu gratii. Cea crăpată ascunde în dulap un mesaj apocaliptic, iar cea cu gratii adăpostește un zombie agresiv. Drumul spre dreapta presupune confruntarea cu ființe infectate și lupta de a găsi un leac pentru salvarea speciei umane.

Cronosul este dalian, cameleonic, surprinzător, neașteptat, construit după principiile unei gândiri paranoico-critice absolute, care se raportează la existențele damnate ale personajelor. Timpul oniric este iluzoriu, halucinant, flamboaiant prin artificiile care deformează existența sub spectrul oglinzilor mincinoase. Permanenta pendulare între realitățile simulate ale personajelor naște confuzie, înstrăinare, demonologie și chiar autoflagelare. O altă variantă daliană este timpul recurent, prezentul etern, ilustrat prin ritualul mecanic de a sărbători Craciunul lui Andrei alături de părinți, de a primi daruri, de a-l confrunta pe spiridusul negativ. Captiv în bucla temporală, personajul retrăiește aceeași existență abrutizantă: „au mai urmat câteva iterari ale groaznicei dimineți de Crăciun.” Urmează timpul vid, cel al iminenței mortuare, ca reflex al oboselii cronice, al răului canceros care roade sufletul, al suferinței aflate în metastază: „Încep să nu mai cuprind foarte bine noțiunea de timp și îmi e foarte, foarte dor de întuneric. Îmi e dor de noapte.” Paradoxal, timpul gol cheamă un trecut al fericirii, al paradisului pierdut, al copilăriei inocente: „Tu ce cauți aici? Ești doar un copil, Filip! Abia ai învățat să mergi!” Dar calatoria pe axa timpului provoacă uneori amnezie, reîntrupările successive ale personajelor nereușind să refacă în totalitate istoria personală. Astfel, apare timpul lacunar echivalent al metempsihozei: „Unde au dispărut zilele dintre Crăciun și Revelion?”

Cronotopul și personajele nu prind viață fără o instanță auctorială supremă care construiește meticulos zidurile concentrice ale irealității imediate. La început, naratorul este confuz în ceea ce privește misiunea sa scriitoricească, neștiind dacă firul Ariadnei trebuie înșirat sau strâns: “Sunt personaj ca să scriu povestea? Sau scriu povestea ca să devin personajul?” Asumându-și ulterior rolul de narator, acesta își dezvăluie sarcasmul în cazul unor personaje: „Cam mult tupeu pentru unul care arată ca ăla din Fight Club care și-a luat la bătaie de la narator de a rămas cu fața desfigurată.” Apoi, cu cât ne apropiem de finalul romanului, naratorul se individualizează, primind numele Paralelă, se dezlănțuie în arta povestirii, se împuternicește să vorbească și să încalce spațiul intim al personajelor („Numele meu e Paralelă și îmi place să povestesc”), până când se lasă învins de vocea secundă, naratarul, instanța fictivă din trupul lui Andrei sau Filip: „Nu vreau să îl mai las pe Paralelă să vorbească folosindu-mi gura.”

Aspectul cel mai delicat al romanului rămâne discursul reliefat prin mărcile auctoriale specifice unui autor pertinent, asumat, antrenat în realitatea cotidiană a adolescenților. Ne surprinde limbajul argotic inspirat din periferia burgeesiană, care uneori intimidează cititorul, dar îl și incită în curiozitatea de a afla până unde se poate ajunge cu indolența. Abrevierea, insulta și injuria, clișeele adolescentine sunt uneori exagerate, însă atât de necesare în completarea imaginii unui personaj psihoid care tranzitează lumile posibile și nu mai știe în ce fel de realitate trăiește. Agresivitatea verbală este doar un pretext al autorului de a construi personajul și de a testa cititorul dacă rămâne sau nu fidel acestui pact referențial emițător-receptor. Astfel, continuând aventura lecturii, cartea dezvăluie alte dominante ale scriiturii, care cuceresc definitiv sufletul lectorului pasionat. Romanul se deschide într-o notă retorică, într-o pseudomeditație afectivă: „Cum poți fi incapabil de iubire când ești capabil de ură?” Și retorismul, odată ce este activat, devine amprenta personală a autorului: „De ce să dorm? Să îmi pierd o treime din viață reîncarnându-mă?” Alteori, ironia și autoironia sunt armele limbajului folosit de personajul Filip prin care își reneagă identitatea și-și plăsmuiește o alta, mai tenebroasă, Andrei: „toată esența mea de când m-am născut este iubirea de cai.” Tonalitatea discursului se modifică, atunci când protagonistul se pierde în meandrele timpului și devine nostalgic: „Absența tabloului din copilărie înroșește fețe și îngreunează sprâncene.” În aceeași măsură, banalitatea prezentului se abstractizează în mintea alambicată a personajului Andrei și naște un discurs naratorial bazat pe conotații în cascadă: „stilourile și pixurile cântă imnul roboților pe caiete și eu îl astup cu gânduri mici și mototolite. Cocoloș de epave zburătoare. Ghem de goluri eterne. Goluri creștine.” Metaforismul este surprins în contextul exacerbării suferinței individuale: „Plouă din inimă către miezul universului.” sau „miroase a durere”. Simbolurile își întăresc semnificațiile în contextul monologului dialogat care antrenează cititorul într-un joc al meditațiilor absurde: „Ce faci cu o sirenă care nu știe să înoate?” Limita limbajului intelectualizat, al expunerii unor idei pure este atinsă abia când naratorul îmbracă haina filosofului: „De m-aș putea deschide pe mine cum deschide soarele fereastra… Și cum o închide luna.” sau „Moartea nu e un lucru rău. Moartea face viața să existe.”

Acest roman secătuiește ființa autorului de nebunia sa paroxistă, o hrănește cu sămânța genialității și o îngrijește cu spirit creator, emoție transcedentală, trăire lăuntrică intensă, ce dezvăluie rănile adânci ale suferinței. Ceea ce rămâne în urma lecturii romanului este o durere universală, covârșitoare, hiperbolizantă care clocotește în noi și ne deposedează de propria noastră identitate: „Trăim în felul nostru absent.”

Postfață la „Cultul lui Abaddon” de Radu Cristian Mihu, elev în clasa a XI-a E, Editura Gazeta Culturală, Focșani, 2024, pag.131-140

EFECTUL DE CATOD DUBLU

efectul-de-catod-dublu_27.04.2024Descarcă

Eu și duhovnicul meu

Alex-Ștefan ZLATA[1]

Am ales abordez această temă, deoarece mă identific cu ea, având o relație specială cu părintele. Ne tratăm ca de la egal la egal și cu respect reciproc. Tot ce este scris mai jos este relatat numai din perspectiva mea.

Ce reprezintă duhovnicul meu pentru mine?

Pentru mine, duhovnicul reprezintă persoana pe care mă pot baza în momente grele, omul căruia îi pot spune cele mai profunde secrete și pe care mă pot baza întotdeauna. Când mă întâlnesc cu duhovnicul meu și intru în casa Domnului, toate grijile și păcatele zboară către cer și se risipesc în atmosfera divină și protectoare. Cât timp stau cu al meu duhovnic, întruchiparea Domnului, mă simt liber și ocrotit. Întâlnirea mea cu acesta e mai mult decât un dar, e o binecuvântare.

Datorită acestui fapt merg la biserică cât de des pot. Întâlnirea cu duhovnicul este întâlnirea cu Însuși Domnul, secretele și păcatele mele rămânând în siguranță, iar puterea divină mă iartă de fărădelegile mele.

Cel mai important este să spui adevărul și să relatezi TOATE faptele care au încălcat în orice fel ce le 10 Porunci. Abia după ce te asiguri că respecți acest singur lucru, care este esențial pentru purificarea ta, abia atunci vei simți cum grijile nu te mai apasă și poți pluti fără nicio greutate deasupra ta.

Relația cu duhovnicul meu este una specială, deoarece, pe lângă împărtășirea faptelor pe care le-am făcut, ajungem să vorbim și despre viața de zi cu zi, de parcă ar fi cel mai bun prieten al meu. Și poate chiar e, pentru că spovedania e sănătate curată, atât pentru trup, cât și pentru minte. Iar, în ziua morții, dacă ai avut un astfel de prieten lângă tine de-a lungul vieții și ai fost bun și respectuos cu ceilalți, porțile raiului ți se vor deschide, iar sufletul tău va putea trăi veșnic și fericit.

Fără alte cuvinte, pentru mine, duhovnicul reprezintă un om divin, care mă scapă de greutățile puse pe suflet, dar în același timp, fiind și un prieten care îmi vrea binele și îmi dă sfaturi de viață. Acesta îți poate deschide uși spre un nou viitor pe care nu l-ai mai văzut înainte, un om luminos de la care puteți lua fiecare  nuanțele drumului personal. Sfaturile lui te pot ghida în viață să faci mereu alegerea corectă. Cu cât credința e mai mare, cu atât ești mai protejat de cele rele și de cei care îți vor răul. Din observațiile mele, atât printre cunoscuți, cât și din mass-media, oamenii credincioși devin oameni de succes, amintindu-și sfaturile și poruncile Domnului întruchipat prin forma duhovnicului. Există mulți oameni care fac greșeala de a călca în casa Domnului de complezență, că nu au mai fost de mult timp la biserică, acest lucru fiind o mare greșeală, fiindcă această dorință trebuie să vină din suflet, altfel nu are niciun impact benefic asupra persoanei respective. O introspecție profundă înaintea spovedaniei ne ajută să ne facem o părere mai exactă despre păcatele săvârșite și să le predăm cu sinceritate maximă duhovnicului, care, indiferent dacă aceasta este munca lui, a fost ales de Dumnezeu să reprezinte cu sfințenie și înțelepciune întruchiparea sa.

În concluzie, pe duhovnicul meu îl văd ca pe o persoană credincioasă, harismatică și sfântă, trimisă de Domnul să mă ocrotească prin eliminarea păcatelor făcute de la ultima spovedanie.

Pe lângă asta, mai e trimis și drept un prieten de încredere de care trebuie să ascult când îmi dă un sfat și de care să nu mă sfiesc  atunci când trebuie să împărtășesc ce am pe suflet.

Mulțumesc pentru frumusețea acestei teme!

---

[1] Elev în clasa a IX-a B, la Colegiul Național „Al. I. Cuza” din Focșani, coordonat de pr. prof. dr. Silviu Iulian ROȘCA.

Apologia umorului: Trecute vieți de glume și glumeți de Eugen Istodor

Istoria a tot ceea ce au însemnat glumele, împreună cu așa-zișii săi fondatori, se regăsește în această carte, Trecute vieți de glume și glumeți, scrisă de Eugen Istodor și apărută în anul 2023 la Editura Universității din București. Volumul cuprinde o gamă variată de idei sintetizate în mai multe capitole: Când umorul românesc n-are haz. Când e sufocat doar de plăcerea estetică, Cilibi Moise, omul nu poate fi ceva decât atunci când se va simți că nu este nimic. Marginal, dar bine dispus, Anton Pann. Umorul care vinde, N.T. Orășanu, de la Țânțarul(1859) la Ghimpele(1866). Sau cum devenea nefericit un jurnalist de umor în secolul XIX, Când i-a murit umorul lui Anton Bacalbașa, Cum s-a întâmplat ca Ion Luca Caragiale să-și piardă hazul și comuniștii să i-l redea?, Mizil, ciuca bășcăliei, Nicolaie Iorga, Geniul, miștocărit de Păstorel Teodoreanu, Măscăriciul, Vinea – pamfletarul care n-a prăduit ca șacalul, corbul sau hiena, Nasul lui Constantin Tănase, Monciu-Sudinski, omul care dispare-n timp, Fake news în fake society. Cazul Ioan T. Morar, Aurel Baranga, de două ori incinerat, Ca să-i iasă gluma, Platon poate nu l-ar fi alungat din cetatea sa ideală pe Octav Mardale, Când codurile sociale se schimbă, VIP-urile dau umorul în judecată. Cazul Times New Roman, O cioară, un meme și-o conștiință lucidă: Vladimir Tismăneanu pe vremea Covid-ului. Toate aceste capitole expun  roluri, însușiri, trăiri și adevăruri, presupuneri sau certitudini, toate îmbinate într-un tablou al comicului perfect.

Ceea ce am găsit uimitor la această carte este o idee ce cred că marchează perfect ideea de ansamblu cu privire la glume și glumeți: ’’Umorul trăiește între cei care se cunosc de-o viață.’’ Afirmația reprezintă de fapt  esența unui umor pur, regăsit în cele mai banale/imprevizibile momente. Este vorba despre acele momente unice când te afli pur și simplu la o cafea cu cel mai bun prieten și simți că ai puterea să râzi pe seama chelnerului puțin stângaci. Sau acele plimbări în serile târzii de vară cu amicii puțin cam gălăgioși, dar cu care știi că râzi cu adevărat, deoarece ’’Desprea umorul daimon, drac, însoțitor de viață, este această carte.’’

O altă filieră atent analizată în această carte o reprezintă rolul umorului în viața poporului român. Indiferent de greutățile și încercările prin care acest neam a trecut de-a lungul vremii, umorul a fost cel care a reușit să dea viață și veselie fiecărui moment lipsit de bucurie și liniște. Totodată, glumele dau puterea de a trece mai ușor peste diversele incidente ce pot avea loc fără veste. Astfel apare concluzia ce leagă umorul de un specific etnic: ‘’Umorul a fost o formă de luptă și un sentiment de superioritate a poporului nostru față de greutăți’’.

 Jocul de contraste din afirmația ‘’Omul nu poate fi ceva decât atunci când se va simți că nu este nimic‘’ îl definește pe Cilibi Moise – un umorist din ‘’universul secolului XIX’’ care a fost întotdeauna stăpânul propriilor fapte și alegeri. Acesta s-a născut în Focșani în anul 1812, iar secolul în care acesta activează este și cel în care se impune literatura estetică în spațiul public ca principiu subordonator al produselor culturale. Nu s-a aflat niciodată printre cei mai remarcați, însă se scrie despre el că ’’va fi distribuitor al propriilor produse în circuitul popular’’.

În jurul acestor nenumărate scrieri s-au conturat și diferite idei, cum ar fi: ’’Toți oamenii sunt muritori, afară de autori’’. Un adevăr absolut, s-ar putea spune, și totodată de la sine înțeles, deoarece un om poate muri, dar ideile sale niciodată nu vor dispărea. Acestea vor rămâne veșnic vii în amintirea cuiva sau poate chiar vor căpăta însușirea unui etalon după care unele persoane se vor ghida toată viața.

Aceasta este, de fapt, menirea unor scrieri sau a unor glume: au certitudinea că nu vor dispărea niciodată după momentul în care au fost tipărite cu grijă pe o foaie albă de hârtie. Sau poate că au reprezentat totul, chiar dacă nu au fost decât simple vorbe luate de vânt, dar rămase totuși în mintea cuiva, ca o glumă nevinovată dintr-o seară toridă de vară.

Umorul este, deci, ‘’o clasificare/ o interpretare conștientă/ o reacție imediată, iar prin râs se realizerază catharsisul – eliberare de tensiune, ieșire din ambiguitate, din neînțelegere, din nehotărâr.’’ Astfel se marchează importanța umorului în viața  cotidiană și rolul său în a gestiona emoțiile și stresul. Această interpretare subliniază că umorul nu este doar un răspuns reflex, ci un proces conștient, salvator, terapeutic, de clasificare, interiorizare și interpretare/reinventare a tuturor situațiilor, transformate într-o istorie cu haz.

                                     Militaru Andreea – clasa aXI-a D

                                 Coordonator: prof.dr. Norocea Ana-Maria

Discursul politic totalitar și modele culturale generate

               Fenomenul totalitarismului cunoaște necesare reconsiderări, datorate, pe de o parte,  înțelegerii sistemice a realității istorice, iar pe de altă parte detașarii temporale față de aceasta. Paradoxal, manifestările literare exprimate în condiții nefaste reprezintă căutări ale libertății de gândire și exprimare, ceea ce justifică rostul scriiturii și al creatorului. Indiferent de modalităţile de exprimare a existenţei într-un spaţiu concentraţionar de tip dictatorial, locul comun este totalitarismul, experienţă socială, politică ori culturală pe care umanitatea nu o poate ignora, întrucât efectele opresiunii oferă analize multiple asupra gândirii ale comportamentului ori ale transfigurării artistice a acestei realităţi. Raportul individ-istorie nu poate fi nuanţat fără configurarea alterităţii, proiecţie a lumii în care insul trebuie să supravieţuiască. Rămâne de văzut în ce măsură comunismul este doar o experienţă tragică a istoriei recente sau reprezintă şi o situaţie-limită care a permis evidenţierea unui comportament uman insolit.

               Raportarea la istorie a fost dintotdeauna polifonică, întrucât realitatea  este receptată subiectiv, indiferent de gradul de obiectivitate declarat. Acceptarea ori refuzul ideologiei marxiste rămân alternative pe care oamenii le-au îmbrăţişat, fără că opţiunea lor să fie iniţial condamnabilă. Raportarea la experienţa captivităţii într-un spaţiu concentraţionar care mutilase fiinţa şi istoria reprezintă o constantă a literaturii europene posttotalitare, explicabilă din multiple puncte de vedere precum nostalgia ideologică, recurs la memorie ori nevoia de sistem. Interpretarea acestui tip de scriitură reprezintă o provocare care poate să nuanțeze poziţia faţă de sistemul totalitar comunist. A analiza în ce măsură totalitarismul este doar un context istoric nefast care  produce însă efecte literare spectaculoase reprezintă una dintre perspective. Pe de altă parte, existenţa în captivitate constituie o problemă disputată de-a lungul timpului, contextualizată atât sub aspect filozofico-existentialist, cât şi politic, social, literar.

                Stephane Courtois consideră, în lucrarea Comunism și totalitarism, că totalitarismul a apărut ca o mişcare contestatară, favorizată de criza războiului : “Este fascinant să constați, după mai mult de două decenii de la prăbușirea sistemului comunist mondial, că două dintre cele mai pătrunzătoare spirite ale Germaniei de la începutul secolului XX, la mai puțin de un an de la preluarea puterii de către bolșevici, au punctat două inovații majore ale leninismului la putere,  i-au demontat cauzele și consecințele și i-au denunțat caracterul periculos, chiar criminal. În realitate, declarațiile lui Lenin dintre 1916 și 1917, profund marcate de circumstanțele războiului, erau doar lăudăroșenii ale creației primului regim totalitar”[1]. Termenul „totalitar“ a apărut în Italia abia în 1923, fiind utilizat de jurnalistul Amendolic şi de filozoful catholic Don Sturzo. Substantivul „totalitarism“ a fost invocat ulterior de Mussolini într-un discurs din 1925. Hannah Arendt va impune definitiv termenul în 1951, prin lucrarea Originile totalitarismului. Dacă François Furet considera că „bolşevismul şi fascismul sunt copiii războiului“, Arendt ignoră însă această cauză, mutând accentul asupra gândirii totalitare, referindu-se la influenţa antisemitismului şi a factorilor care s-au opus celei de-a treia Republici, armata şi clerul.

                Încă din 1948, Hannah Arendt a studiat arheologia fenomenologică, ale cărei rezultate au apărut în Originle totalitarismului(1951). Fără a fi o voce singulară, Hannah Arendt nu epuizează tematic subiectul, cercetări similare realizându-se în Europa de către Marcel Mauss, Franz Neumann, Carl Friedrich, Zbigniew Brzezinski, Leonard Schapiro, François Furet, Ernst Nolte, Alain Besançon, Czeslaw Milosz. „Filosofia suspiciunii”, definită de Hannah Arendt, are ca puncte de plecare teorii emise de Kierkegaard, Nietzsche și Marx.

               În ceea ce priveşte mişcarea totalitară, Hannah Arendt, în Originile totalitarismului, capitolul Ideologie şi teroare, aduce în discuţie istoria ideilor, căci societatea omenească a „beneficiat“, în timp, de puţine forme de guvernare : „Arbitrariul puterii, eliberată în privinţa legilor, aplicată în interesul conducătorului şi ostilă intereselor celor guvernaţi, pe de o parte, frica drept principiu al acţiunii, anume frica poporului resimţită de conducător şi frica acestui conducător încercată de popor, pe de altă parte – acestea au fost caracteristicile tiraniei de-a lungul tradiţiei noastre.“[2] Autoarea consideră că efectul nefast al dictaturii este suprimarea pluralităţii oamenilor şi promovarea unui Unu, căci „toţi oamenii au devenit Un Singur Om, unde orice acţiune tinde la accelerarea mişcării Naturii sau Istoriei, unde fiecare act izolat este executarea unei sentinţe de condamnare la moarte pe care Natură sau Istoria a pronunţat-o deja”.[3] Izolarea, singurătatea, sentimentul dezrădăcinării sunt premisele ideologiei totalitare: “Singurătatea, terenul obişnuit al terorii, esenţa guvernării totalitare şi, pentru ideologie şi logica, pregătirea călăilor şi victimelor, este strâns legată de dezrădăcinare şi de inutilitate, care au fost blestemul maselor moderne încă de la începutul revoluţiei industriale şi care au devenit acute odată cu apariţia imperialismului, la sfârşitul secolului trecut, şi cu prăbuşirea instituţiilor politice şi a tradiţiilor sociale, în vremea noastră.”[4]

               Deplasarea ideatică a lui Hegel la Marx este explicată de Hannah Arendt astfel: transformarea discursului ideatic într-o logică a maselor reprezintă traseul care generează materialismul dialectic. Istoria ideilor se desprinde, așadar, de istoria politică, ceea ce determină impunerea ideologiei totalitare. Friedrich Engels va admite că existența statului nu asigură libertatea, căci reprezintă o formă de conducere: „Este o curată absurditate să se vorbească despre statul popular liber: atâta timp cât proletariatul mai are nevoie de stat, el are nevoie de acesta nu în interesul libertății ci în vederea reprimării adversarilor săi, și de îndată ce va putea fi vorba de libertate, statul ca atare va înceta să existe.”[5]. Politica folosește principii filosofice, subminând astfel gândirea, ceea ce-i justifică aderența în rândul maselor și generează efecte ireversibile în sistemel totalitare: „Consecința pe care Marx a extras-o din filozofia istoriei lui Hegel (și întreaga operă filozofică a lui Hegel, incluzând Logica, are o singură temă: istoria) a fost că acțiunea sau praxis era, contrar întregii tradiții, atât de departe a fi opusul gândirii, încât era adevăratul vehicul al gândiri, iar politica, departe de a se situa infinit sub demnitatea filozofiei, era singura activitate inerent filozofică.”[6]. Așadar, politica nu se adresează individului, ci comunității, iar efectul pulverizator al identității ființei prevedea o gândire practică.

               Raymond Aron era de părere că regimul nu devine totalitar printr-o chemare progresivă, ci el pleacă de la o intenţie originală, anume dorinţa de a transforma în mod fundamental  ordinea  existentă  în  funcţie  de  o  ideologie.  Este interesant de subliniat faptul că ideologia a fost promovată prin teroare. Spre deosebire însă de revoluţia franceză, care prin dictatura iacobină poate fi considerată un prototip al terorii totalitare, în regimuril comunist nu se mai urmărea doar exterminarea adversarului, ci ea devenea chiar o metodă de guvernare. Falsificând valorile promovate de iluminiști, comunismul va proiecta supraomul, expresie a principiilor morale superioare. Fenomenul a fost analizat ca atare de Alain Besançon în studiul Nenorocirea secolului ( Despre comunism, nazism și unicitatea șoah-ului ): „Într-adevăr, pentru a descrie noua morală, comunismul se slujește de cuvinte aparținând celei vechi: dreptate, egalitate, libertate. Este evident că lumea pe care se pregătește să o distrugă este plină de nedreptate și opresiune. În același timp însă, marxism-leninismul promova gândirea științifică, ceea ce justifică faptul că după 7 noiembrie 1917 nu se întamplă nimic, și cortina se ridică peste o scenă goală.“ [7]

               Istoria a consemnat că instaurarea unui regim de tip totalitar se poate produce printr-o multitudine de căi, deci că nu există un model absolut. Comunismul şi-a pus amprenta asupra secolului XX, iar Alain Besançon relevă existenţa în acest caz a două tipuri de relaţii: normale şi excepţionale. Dacă în prima categorie intrau spaţiul geografic, efectivul uman şi organizarea socială (întrucât, observa politologul francez, ţărănimea, muncitorimea şi intelectualitatea nu puteau fi lichidate prin decret), relaţiile de  tip excepţional oferă explicaţii interesante. Astfel, este vorba despre un anume mod de recurs la istorie atunci când este judecat faptul sovietic, prin invocarea trecutului ca martor într-un proces în care nu s-a căzut de acord privind materialitatea faptelor. Tot Besançon atrage atenţia că justificarea prezentului sovietic se făcea prin apelul la patru „legende”: vechiul regim, revoluţia, contrarevoluţia, socialismul.

               Dincolo de atrocitățile comunsimului, adevărata teroare care a marcat umanitatea celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea a fost dislocarea interioară a individului. Alain Besançon consideră indecentă orice intenție de a notifica rădăcini posibile, la nivel intelectual, ale ideologiei comuniste. Fie că este vorba de Heraclit, Democrit sau Hegel, aceștia nu au nimic în comun cu un sistem distructiv, totalitarismul: „Pericolul este de a ajunge să credem că ideile vaste și profunde din care au smuls câte ceva pentru a se forma subzistă încă în ele. Ar însemna să le conferim o demnitate, un titlu de noblețe pe care nu îl merită. Ar însemna să le facem jocul, fiindcă ambele își revendică această genealogie. ”[8]

               În plus, adepții consacrați ai marxism-leninismului precum Lukacs, Aragon, Brecht, Picasso, Neruda, sunt considerați de Besançon, după instalarea comunismului „spirite de mâna a doua”[9]. Este evident că sunt preluate valorile Epocii Luminilor, căci ideologia comunistă mimează binele și progresul pentru a proiecta supra-omul. În perioada bolșevismului revoluția morală a impus și consecințele schimbării. De altfel, Dostoievski a satirizat această devenire a „omului nou”, ceea ce dovedește că, încă de la început, comunismul a fost repudiat de intelectualii autentici. Suprimarea libertății se realizează, așadar, având drept pretext vindecarea de capitalism.

                                                                              Prof.dr. LIVIA SILVIA MARCU

---

[1] Courtois, Stephane, Comunism și totalitarism, Editura Polirom, 2011, p. 29

[2] Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 603

[3] Arendt, Hannah, Ibidem, p. 607

[4] Arendt, Hannah, Ibidem , p. 618

[5] Hannah Arendt, Făgădunința politicii, Ed. Humanitas, București, 2005, pp. 129-130, apud Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 19, Ed. Politică, 1964, p.8

[6] Hannah Arendt, Făgădunința politicii, Ed. Humanitas, București, 2005, p. 132

[7]Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre nazism, comunism si unicitatea Shoah- ului, Bucuresti, Humanitas, 2006, p. 56

[8]Ibidem, p.35

[9] Ibidem, p. 37

Masca inconștientului

Coman Ioana Lacramioara, cls. a XI-a E, Profesor coordonator: Hurmuzache Nicoleta

Conceptualizând ideea conform căreia tot ceea ce nu este cuprins în conștient, face parte din inconștient, Sigmund Freud a psihanalizat memoriile copilăriei, impulsurile și dorințele nesatisfăcute ca fiind elemente consumatoare de energie. Forța suplimentară care ține la distanță de conștient aceste eventuale manifestări, se descătușează într-un mod dinamic în inconștient. Carl Gustave Jung aprofundează acest concept in opera Arhetipurile și inconștientul colectiv și propune o altă teorie, aceea că din inconștient se nasc viitoare tendințe ale conștientului.

     Un strat superficial al inconștientul îl reprezintă refulările personale, însă nu se limitează doar la acestea. În contextul în care Jung dezvoltă noțiunea de experiență colectivă straveche, se relevă faptul că rădăcinile inconștientului provin dintr-o bază psihică suprapersonală.  Astfel, puse față-n față, inconștientul personal este constituit dintr-o serie de complexe afective și conținuturi care au fost cândva conștiente, pe când inconștientul colectiv nu a fost dobândit individual, ci se datorează exclusiv eredității, purtând numele de arhetip.

     Termenul de „arhetip” sugerat de Sf Augustin în scrierile sale din secolul al V-lea, va fi întâlnit la Phito Iudaeus cu referire la imaginea lui Dumnezeu în om sau la Dionysius. În esență, arhetipurile sunt prototipuri ale inconștientului colectiv, modificate și adaptate conștientului individual. Imaginile sugerate de basme sau mituri, religie sau simbolistică, restrâns, orice formă preexistentă, sunt doar câteva exemple de amprente adânc îngropate în inconștientul nostru ce generează emoții puternice și reprezintă „patterns of behavior”.

    Un simbol de o importanță aparte pentru inconștient este apa. Prin dimensiunea sa telurică, apa este parte a Universului, care simbolizează, la nivel inconștient, necesitatea coborârii în adâncuri întunecoase, ca o condiție a expectativei ascensiuni. Este suficient ca un om să se privească în oglinda apei pentru a-și vedea propria reflexie, care cu mai multă sinceritate decât i-ar fi plăcut individului, oglinda îi va reflecta adevarata față. Însă, pentru a ajunge să se întâlnească cu sine însuși, are de parcurs un drum inițiatic. Ascuns cu meticulozitate de persona, mască de actori, chipul nostru este modelat diferit în funcție de context. Această întâlnire reprezintă o primă probă de curaj necesară parcurgerii drumului autocunoașterii. Pentru a suprima stratul superficial al inconștientului, adică inconștientul personal, este nevoie de contact cu propria umbră, o parte vie a personalității, spre dezvoltarea nivelului profund al psihicului. O consecință a nesiguranței conștiinței apare în momentul în care inconștientul se revarsă și devenim inconștienți de noi înșine, pericolul original pe care omul l-a cunoscut instinctiv. Astfel, arhetipul întregului proces, al vieții însuți este anima, respectiv animus. Cele două tendințe complementare antropomorfice de la nivel inconștient, relevă gradele de conștientizare masculine și feminine. În sens jungian, procesele animei hrănesc fluxul emoțiilor și al productivității, al intuiției, sexualității și al relaționării. Visele reprezintă oportunități de manifestare a animei sub formă de figuri feminine (exemplu: apa din exemplul de mai sus, mama, biserica etc) pentru bărbații în căutare de atracție, fascinație și eros. O animă neconștientizată va ajunge să domine toate aspectele vieții unui individ, dictând laturilor comportamentale, cognitive și emoționale. La pol opus, animus reprezintă conținuturi masculine de la nivel feminin.

    Integrarea animei și a animusului determină reintegrarea sinelui, însă niciun arhetip nu va putea fi vreodată explicat și rezolvat, ci doar conștientizat ca organ psihic prezent în fiecare dintre noi pentru a determina reintegrarea sinelui.

Recenzie: Georges Duby, „Anul 1000”, trad. Maria Ivănescu, Editura Polirom, Iași, 1996

Conform învățăturii creștine a doua venire a Mântuitorului coincide cu sfârșitul lumii acesteia. Apostolii credeau că Mântuitorul va veni în timpul vieții lor, la fel și urmașilor, dar despre timpul celei de a doua veniri a Mântuitorului ne încredințează Sfintele Evanghelii că nimeni nu știe, afară de Tatăl.  Lucrarea lui Georges Duby, „ Anul 1000”, apare în anul 1996 la Editura Polirom din Iași, traducere de Maria Ivănescu, în contextul în care anul 2000 avea să reprezinte pentru întreaga omenire ceea ce a reprezentat și anul 1000. Milenarismul avea să își pună o amprentă puternică asupra fiecărui sfârșit de mileniu.

Istoric francez al secolului XX, Georges Duby este un pioner în ceea ce privește istoria mentalităților, studiind sistemele de valori și modul în care oamenii și-au imaginat lumea. Traducerea în limba română are aproximativ 275 de pagini, în care sunt surprinse cele opt capitole ale cărții: sensul istoriei, mecanismele mentale, văzutul și nevăzutul, miracolele mileniului, interpretare, purificare, noua alianță și avântul. Postfața este scrisă de Mihai-Răzvan Ungureanu.

În introducere, cu titlul sugestiv „Martorii”, autorul face o scurtă prezentare a anului 1000, arătând pe de o parte teroarea în care se aflau oamenii la apropierea sfârșitului de mileniu, iar pe de altă parte, arată limitele cercetării, datorită calculelor inexacte ale lui Dionisie cel Mic. Pentru cercetarea sa, autorul ia în discuție aproximativ 60 de ani, între 980 și 1040, pentru care se folosește de toate textele care descoperă istoria mentalităților. Autorul prezintă sursele istorice, mărturiile și evoluția culturală,  atrăgând atenția că pentru istoricii contemporani anului 1000 cotidianul nu prezenta interes, ce numai excepționalul și suveranii foarte importanți.

Sensul istoriei este bine orientat în creștinism, unde Sfânta Scriptură oferă limitele temporale pentru istoria omenirii: „Pentru creștinism, Istoria este orientată. Lumea are o vârstă. Dumnezeu a creat-o într-un anumit moment….Într-un anume an, într-o anume zi, el s-a coborât printre oameni. Textele, cele ale Sfintei Scripturi ne permit să calculăm datele, cele ale creației, ale întrupării, și permit să discernem ritmurile Istoriei” (p. 37). În continuare, autorul face trimitere la textul Apocalipsei (cap. 20, versetele 1-3 și 7-8) pe care își întemeiază milenariștii teoriile privind împărăția de 1000 de ani a lui Hristos, pentru ca apoi să răspundă întrebării: „care mileniu, oare? Acela al nașterii au acela al morții lui Iisus?” Era creștină începe cu întruparea, dar trecând fără nenorociri anul 1000, așteptarea trebuia prelungită până în anul 1033, când se împlineau cei 1000 de ani de la Răstignire.

În capitolul al II-lea, autorul caută să afle studiile sau formarea „martorilor” acestor ani (cum este cazul Papei Anului 1000, Silvestru al II-lea – având anterior numele de Gerbert), dar și modul în care era organizat învățământul: „studiile se aflau înscrise în cadrul celor șapte arte liberale…nu este vorba propriu-zis de o școală, ci de faptul că tânărul cleric, care voia să înainteze în studiu, își căuta în toată creștinătatea maeștri” (p. 45). Știința lui Gerbert și modul în care o transmitea școlarilor este văzută prin ochii discipolului său Richer, care descrie în Istoriile sale succesiunea studiilor: gramatica, logica, retorica, astronomia, geometria. Întrucât instrucția călugărilor se oprea la gramatică, exista o deosebire de mentalitate între călugări și clerici. Între cei din urmă avea să își caute Gerbert maeștri. Lipsa instruirii călugărilor se observă în avertizarea pe care o fac cu privire la „pericolul vătămătoarelor seducții ale literaturii profane”. Calea „adevăratei cunoașteri” este„ intuitivă și nu rațională”, de aceea „orice călugăr crede că nu cunoaștem nimic prin inteligență, ci doar prin iubire și prin practicarea virtuților” (p. 58). Din acest motiv știința poate fi folosită doar ca „instrument al mântuirii, studiul nu poate fi decât exercițiu spiritual”. Punctul de întâlnire al științei „școlilor catedrale” și al școlilor mănăstirești este reprezentat de exegeza textului Scripturilor, pline de „cuvinte adevărate și miracole”.

Capitolul următor surprinde văzutul și nevăzutul, naturalul și supranaturalul, adică aceea parte din univers care îi cade omului sub simțuri și ceea ce îi scapă. În acest context, Biserica pare să se afle la joncțiunea între sacru și profan. Societatea, „cufundată în material”, este divizată în ordine, deși „Dumnezeu vrea ca orice distincție socială să fie anulată”. Stabilitatea acestei orânduiri este garantată de autoritatea reprezentantului lui Dumnezeu pe pământ (regele, împăratul. Astfel, politica și socialul sunt concepute „ca proiecții ale unei ordini imanente”. Bisericii îi revine „misiunea fundamentală de a stabili ritual legăturile între lumea regilor, a cavalerilor și a țăranilor cu lumea îngerilor” (p. 78), adică între cei vii și cei adormiți.

O altă temă este cea a prezenței divinului în lume: „ungerea cu ulei sfințit, în ziua consacrării, a impregnat corpul regelui cu slava și forța divină” (p. 83). Cultul sfintelor moaște pare că stă la baza ordinii sociale, întrucât toate jurămintele sunt rostite cu mâna pe rămășițele pământești ale sfinților, în încercarea de a disciplina „tumultul feudal”. Relicvele erau purtate în acele timpuri dintr-un loc în altul „însoțite de cele mai frumoase ceremonii”. Autorul aduce în atenția cititorului interesul contemporanilor anului 1000 pentru comerțul cu relicve, izvorât din nevoia de miracol a credinței poporului. Acesta conchide în finalul capitolului: „scriitorii Anului 1000, obișnuiți cu exegeza, instruiți, prin studiul gramaticii și al muzicii, să perceapă armoniile și corespondențele, convinși cu toții de coeziunea cosmică, trăind în așteptarea sfârșitului timpurilor, s-au străduit să noteze insolitul și să-i dea un sens. Iată de ce relatările lor au aerul unei urzeli de minuni” (p. 104).

În capitolul al patrulea, autorul vorbește despre „miracolele mileniului”, care se petrec în amintirea lui Hristos: apariția cometelor (descrise în anul 1014 de Raoul Glaber și Ademar de Chabannes); producerea unei eclipse de soare pe 29 iunie 1033, la împlinirea a 1000 de ani de la Răstignirea lui Hristos (despre care vorbesc Analele din Benevent și Sigebert de Gembloux); „lupta” stelelor din 1023, asemănată luptei puterilor pământului (descrisă de Ademar de Chamannes).

Dereglările biologie marchează și ele mileniul: apariția unor monștri marini, epidemiile care atacă structura corporală sunt semne și minuni în ochii contemporanilor, pentru care popoarele nu găsiseră decât un singur sprijin „pe acela al puterilor supranaturale, închise în relicvarii”. La acestea se adaugă foametea din anul 1033 care a bântuit Burgundia „ca pedeapsă a păcatelor” lumii: „înfometații erau atât de adânc loviți din lipsa de hrană, că dacă din întâmplare găseau ceva de mâncare, după ce-și potoleau foame, se umflau și mureau pe loc. Alții, înțepenindu-și mâinile pe mâncare, încercau s-o ducă la gură, dar, prea slăbiți, renunțau, descurajați, fiindcă nu aveau puterea s-o facă până la capăt”. În acest context bisericile au scos la vânzare podoabele sale „în beneficiul nevoiașilor”.

Pe de altă parte, apare rătăcirea spirituală a clericilor, care în goana după avere vând harul preoției (simonia): „De fapt, în Franța, unde descompunerea feudală era mai avansată ca în alte părți, slăbirea progresivă a autorității regale lăsa, încetul cu încetul, seniorilor particulari posibilitatea de a dispune de patronajul sanctuarelor și de a alege pe înalții demnitari ai Bisericii. Raoul Glaber vede clar consecințele: intervenția banului în desemnarea conducătorilor spirituali și ai miniștrilor nevăzutului provoacă slăbirea întregului popor al lui Dumnezeu; prin urmare, stârnește mânia divină și atrage pe pământ cortegiul calamităților răzbunătoare”. Erezia este prezentă la începutul mileniului, ca o împlinirea a Scripturilor care vorbesc despre apariția profeților falși. Cele două cazuri prezentate de autor de la Vertus și Orleans sunt de inspirație gnostică ( prima are influențe cathare, iar a doua maniheiste). Ultimul semn al dereglării lumii expus de autor este distrugerea Sfântului Mormânt de către prințul Babilonului.

Capitolul cinci încearcă să ofere o „interpretare” asupra atâtor semne și miracole. Înmulțirea lor este „efectul dezlănțuirii Satanei, al depravării oamenilor, și vestitoare ale apropierii fulgurante a Antihristului”, dar sunt în ultimă instanță, din punctul de vedere al autorului, exprimarea voinței divine: „cometele, foametea, erezia vin incontestabil de la divinitate”. Dincolo de a fi pedepse ale divinității, acestea sunt avertismente „generoase ale Stăpânului, care în îndurarea lui, încearcă să prevină creaturile înainte a abate asupra lor cele mai teribile lovituri”. Toate acestea cer penitență, întrucât lumea este trecătoare, condamnată și sfârșitul este aproape: „De oriunde ar veni, aceste dezordini sunt destinate să-l smulgă pe om din tihna lui, să-l țină treaz și să-l îndemne să se purifice”.

Purificările, prezentate în capitolul al șaselea, au patru mari direcții: excluderile, penitențele individuale, pacea lui Dumnezeu și pelerinajele colective. Operele istorice ale epocii, aparținând autorilor din cinul monahal, îndeamnă la sacrificiu și penitență. Nu lipsesc din acest context: antisemitismul, evreii fiind considerați „drept aliații firești ai Satanei”, excomunicările, pentru a „îndepărta din corpul creștinătății membrele atinse de rău”, și arderile pe rug pentru eretici și vrăjitori, „pentru a distruge toți germenii malefici”. În anul 1022, rugurile se aprind la Orleans „pentru maniheiștii care nu voiau să se purifice ei înșiși de propria lor infecție”. Penitențele se făceau prin danii, mortificări (post aspru), pelerinaj – „despărțirea de lume se făcea prin plecarea în pelerinaj”, psalmodiere, dar atingeau perfecțiunea individuală prin intrarea în mănăstire.

Înmulțindu-se, riturile de purificare devin colective, „propuse poporului întreg, vinovat deopotrivă”. Adunările păcii propuneau urmarea unei vieți respectate până atunci doar în mănăstiri, iar jurământul păcii și armistițiul lui Dumnezeu, propuneau pe de o parte stăpânirea agresivității, iar pe de altă parte „suspendarea generală a oricărei ostilități în perioadele cele mai sfinte ale calendarului liturgic”. Pelerinajele colective vin să asigure favorurile „personajelor nevăzute și remarcabile la ale căror morminte se duceau să se închine”. Un obstacol care împiedica drumul spre Ierusalim este îndepărtat în anul 1000 după convertirea prințului Ungariei. Ierusalimul (după reconstrucția rapidă a Sfântului Mormânt), împreună cu Roma și Santiago de Compostela, vor deveni în următorii ani „ținta celor mai exaltate și mântuitoare peregrinări”. „Marele avânt” are loc în anul 1033, la 1000 de ani de la Pătimirile Mântuitorului, când pelerinajul ajunge să fie înțeles ca o pregătire pentru moarte, „ca o promisiune a mântuirii”.

Același an, după o „foamete teribilă”, marchează și un nou legământ cu neamul omenesc: „Forțele răului se retrăgeau în dezordine. Dumnezeu își potolise mânia”. Biserica câștigă prin reformă „o nouă tinerețe”, se reînnoiește spiritual și material, reconstruindu-se sanctuarele. „Noua alianță” despre care vorbește autorul în capitolul al șaptelea, avea să aducă Occidentului, „care nu prea dispunea de moaște”, descoperirea de noi relicve.

În ultimul capitol, autorul vorbește despre „avântul” care însuflețea creștinătatea apuseană, pentru care istoricii contemporani nu au desprins adevărata semnificație, anume că „oamenii se înmulțeau și se hrăneau mai bine”, în sensul că societatea timpului era supusă unor transformări. Ochii istoricilor nu priveau ceea ce era comun, ci sacrul și atitudinile religioase, „singurele modificări cu oarecare importanță pentru destinul omului”. Apropierea Parusiei trebuia să fie precedată de „reunirea tuturor națiunilor în jurul crucii”. Astfel, credința continuă „să se propage în nord și est pe drumurile deschise de evanghelizatorii carolingieni”. Începutul mileniului avea să „maturizeze spiritul cruciadelor”, a războiului sfânt împotriva păgânilor. În jurul anului 1000 călugării clunisieni propun călugărilor preoția și introducerea ceremoniilor euharistice în viața mănăstirească. Această asumare face ca mănăstirile „ să se statornicească în inima devoțiunii populare și să devină mai importante decât catedralele. Regele, un al lui Dumnezeu, intervine „în discuțiile pe care le suscita în epocă misterul Euharistiei”, devenind păzitorul trupului și sângelui lui Hristos.

Duby încheie acest capitol printr-o reflecție asupra semnificației Anului 1000: „Începutul unei întoarceri majore, trecerea de la religia rituală și liturgică a lui Carol cel Mare și a așezământului de la Cluny – la o religie a acțiunii, întrupată, religia pelerinilor Romei, a Sfântului Iacob și a Sfântului Mormânt, a apropiatelor cruciade…Aici, în această beznă, în această tragică sărăcie și sălbăticie, încep pentru secolele care vor veni victoriile gândirii europene”.

Aceste cuvinte par să fie concluziile sale asupra întregii lucrări. În final, trebuie subliniat faptul că textele alese și dispuse de autor în expunerea sa, și toate remarcile sale, se situează în istoria atitudinilor mentale ale Anului 1000. Cititorul interesat de sursa acestor texte poate consulta la finalul cărții notele și bibliografia folosită de autor.

pr. prof. Silviu Iulian ROȘCA

Tratarea teoretică a proceselor elementare din lumina negativă și spațiul întunecos Faraday, utilizând dinamica neliniară

tratarea-teoretica-a-proceselor-elementare-din-lumina-negativa-si-spatiul-intunecos-faradayDescarcă

De la metaforele obsedante la mitul personal

Scorus Maria Izabela, cls. a IX-a E, Prof. coord. Hurmuzache Nicoleta

„De la metaforele obsedante la mitul personal” este o operă scrisă de Charles Mauron și publicată în anul 1962. Metoda de analiză a literaturii utilizată în scrierea sa este cea psihocritică. Prin această tehnică, Mauron consideră că poate descoperi fiecare substrat al minții unui autor. Acesta pleacă de la premisa că sub fiecare cuvânt, sub fiecare propoziție așezată pe hârtie de propriu-zisul scriitor, sunt așezate și trăiri, amintiri, traume reprezentative originii autorului. Operele, scrierile sunt primordialele surse din care putem extrage personalitatea și cognitivul artiștilor, după cum spune Mauron: „O gîndire care se vrea cu deosebire credincioasă experienței și care nu pretinde să convingă decît atrăgînd atenția asupra unei suite de fapte semnificative se supune propriilor exigenţe.”

Pe parcursul operei, Mauron descrie cei 4 pași fundamentali ai metodei psihocritice: „suprapunerea textelor revelatoare de structuri în care se exprimă inconștientul – studiul acestor structuri și al metamorfozelor acestora – interpretarea mitului personal – controlul biografic.”

Primul pas este analiza textelor scrise de autor cu scopul descoperirii anumitor dorințe inconștiente, sentimente, gânduri. Suprapunând texte ale aceluiași autor, sunt dezvăluite obiecte ale obsesiei, teme comune sau conflicte ale acestuia.

Al doilea pas constă în analiza evoluției structurilor respective. Prin acest pas, este observată o perspectivă pluridimensională asupra modalității prin care anumite comportamente se dezvoltă sau se ajustează în funcție de context.

Al treilea pas, interpretarea mitului personal se referă la înțelegerea și interpretarea motivelor, simbolurilor și trăirilor ce influențează parcursul în viață al unei ființe umane. Priceperea acestor elemente conduce la o cunoaștere profundă a ceea ce este individul cu veridicitate, pe lângă fațada exterioară.

Ultimul pas cuprinde analiza biografiei autorului. Pornind de la premisa lui Mauron, operele au ca fundament experiențele întâlnite pe parcursul vieții autorului. Prin analiza biografiei, sunt înțelese mai amplu semnificațiile motivelor identificate în textele scriitorului.

În susținerea metodei sale, Mauron aduce câteva exemple: Mallarmé-Deborah, Baudelaire-Frumoasa Dorotheea, Nerval-Artémis și Valéry-Femeia dormind.

Așadar, psihocritica este o metodă de explorare, descoperire a inconștientului unui autor. Prin psihocritică sunt identificate taine din viața unui autor, dar și semnificații ascunse cititorului comun.