Memoria culturală – factor al conexiunii transtemporale

Memoria culturală este un concept ce realizează legătura dintre individ și contemporanii săi, cât și între generațiile de ieri și de azi. Societățile își proiectează imaginea despre sine și își transmit identitatea celorlalte generații, în moduri complet diferite, prin intermediul unei „culturi a amintirii”. În volumul  „Memoria Culturală” de Jan Assmann (2013, Iași, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, traducere de Octavian Nicolae), se teoretizează înțelesul și importanța memoriei culturale.

Jan Assmann, autorul studiului, a fost egiptolog de profesie și a decedat la începutul anului 2024. A lăsat în urma sa concepte și termeni de bază în domeniul studiului memoriei și este recunoscut pentru lucrările sale până în ziua de astăzi, fiind un model și o inspirație pentru psihologi, sociologi, antropologi, istorici în realizarea următoarelor studii despre memoria socială.

În cartea menționată, este explicat conceptul de „memorie culturală” prin diverse referințe la psihologi, scriitori relevanți și alte studii adiacente ce ajută la înțelegerea subiectului principal. Personalități precum Johan Gottfried Herder, Karl Marx, Jack Goody, Mary Douglas au contribuit la teoria generală a culturii și reprezintă un reper în demersul definirii memoriei culturale.

Ca noțiune supraordonată pentru cadrul funcțional delimitat de concepte ca „formarea tradiției”, „referirea la trecut” și „identitate, respectiv imaginar politic” este nevoie de noțiunea de memorie culturală.  Memoria culturală alimentează tradiția și comunicarea, dar  nu se limitează la acestea.

Tema „memorie și amintire” a preocupat multe minți strălucite, fiind dezbătută de-a lungul anilor cu mult interes. Cele trei elemente – amintirea, identitatea și continuitatea culturală – realizează structura conectivă. Memoria culturală reprezintă un pilon esențial al identității unei societăți, reflectând tradițiile, valorile și experiențele sale colective transmise de-a lungul generațiilor. Prin intermediul artei, literaturii, religiei și altor aspecte culturale, memoria culturală servește ca un ghid pentru înțelegerea trecutului și orientarea în prezent. Ea îmbogățește dialogul dintre generații și promovează coeziunea socială prin consolidarea legăturilor între oameni și mediul lor cultural. Mai mult decât atât, memoria culturală poate fi un instrument puternic pentru schimbare și progres, deoarece permite oamenilor să învețe din greșelile și realizările anterioare și să le aplice în construirea unui viitor mai bun.

Societatea contemporană asistă la o revoluție culturală, în care valorile tradiționale sunt diminuate/relativizate/contestate de evoluția tehnologiei. Diferența dintre repetare și actualizare este, de asemenea, un subiect principal în volumul „Memoria culturală”, ce realizează principiul de bază al unei structuri conective prin reluarea sau reinterpretarea, adaptarea tradiției/trecutului. Structura conectivă în memoria culturală este un sistem complex de legături între elementele culturale, care formează o rețea solidă de tradiții, cunoștințe și experiențe colective.

În concluzie, memoria culturală oferă siguranța că umanitatea se poate conecta cu trecutul și strămoșii săi la nivel spiritual și cultural. Oferă liniște și siguranța că ne putem înțelege pe noi înșine prin intermediul culturii societății de care aparținem. Astfel, trecutul și prezentul se interconectează, individul și strămoșii se unesc, devenind „noi”.

                                                                    Popa Alicia, clasa a IX-a F

                                                       Coordonator: prof. dr. Norocea Ana-Maria

Apologia umorului: Trecute vieți de glume și glumeți de Eugen Istodor

Istoria a tot ceea ce au însemnat glumele, împreună cu așa-zișii săi fondatori, se regăsește în această carte, Trecute vieți de glume și glumeți, scrisă de Eugen Istodor și apărută în anul 2023 la Editura Universității din București. Volumul cuprinde o gamă variată de idei sintetizate în mai multe capitole: Când umorul românesc n-are haz. Când e sufocat doar de plăcerea estetică, Cilibi Moise, omul nu poate fi ceva decât atunci când se va simți că nu este nimic. Marginal, dar bine dispus, Anton Pann. Umorul care vinde, N.T. Orășanu, de la Țânțarul(1859) la Ghimpele(1866). Sau cum devenea nefericit un jurnalist de umor în secolul XIX, Când i-a murit umorul lui Anton Bacalbașa, Cum s-a întâmplat ca Ion Luca Caragiale să-și piardă hazul și comuniștii să i-l redea?, Mizil, ciuca bășcăliei, Nicolaie Iorga, Geniul, miștocărit de Păstorel Teodoreanu, Măscăriciul, Vinea – pamfletarul care n-a prăduit ca șacalul, corbul sau hiena, Nasul lui Constantin Tănase, Monciu-Sudinski, omul care dispare-n timp, Fake news în fake society. Cazul Ioan T. Morar, Aurel Baranga, de două ori incinerat, Ca să-i iasă gluma, Platon poate nu l-ar fi alungat din cetatea sa ideală pe Octav Mardale, Când codurile sociale se schimbă, VIP-urile dau umorul în judecată. Cazul Times New Roman, O cioară, un meme și-o conștiință lucidă: Vladimir Tismăneanu pe vremea Covid-ului. Toate aceste capitole expun  roluri, însușiri, trăiri și adevăruri, presupuneri sau certitudini, toate îmbinate într-un tablou al comicului perfect.

Ceea ce am găsit uimitor la această carte este o idee ce cred că marchează perfect ideea de ansamblu cu privire la glume și glumeți: ’’Umorul trăiește între cei care se cunosc de-o viață.’’ Afirmația reprezintă de fapt  esența unui umor pur, regăsit în cele mai banale/imprevizibile momente. Este vorba despre acele momente unice când te afli pur și simplu la o cafea cu cel mai bun prieten și simți că ai puterea să râzi pe seama chelnerului puțin stângaci. Sau acele plimbări în serile târzii de vară cu amicii puțin cam gălăgioși, dar cu care știi că râzi cu adevărat, deoarece ’’Desprea umorul daimon, drac, însoțitor de viață, este această carte.’’

O altă filieră atent analizată în această carte o reprezintă rolul umorului în viața poporului român. Indiferent de greutățile și încercările prin care acest neam a trecut de-a lungul vremii, umorul a fost cel care a reușit să dea viață și veselie fiecărui moment lipsit de bucurie și liniște. Totodată, glumele dau puterea de a trece mai ușor peste diversele incidente ce pot avea loc fără veste. Astfel apare concluzia ce leagă umorul de un specific etnic: ‘’Umorul a fost o formă de luptă și un sentiment de superioritate a poporului nostru față de greutăți’’.

 Jocul de contraste din afirmația ‘’Omul nu poate fi ceva decât atunci când se va simți că nu este nimic‘’ îl definește pe Cilibi Moise – un umorist din ‘’universul secolului XIX’’ care a fost întotdeauna stăpânul propriilor fapte și alegeri. Acesta s-a născut în Focșani în anul 1812, iar secolul în care acesta activează este și cel în care se impune literatura estetică în spațiul public ca principiu subordonator al produselor culturale. Nu s-a aflat niciodată printre cei mai remarcați, însă se scrie despre el că ’’va fi distribuitor al propriilor produse în circuitul popular’’.

În jurul acestor nenumărate scrieri s-au conturat și diferite idei, cum ar fi: ’’Toți oamenii sunt muritori, afară de autori’’. Un adevăr absolut, s-ar putea spune, și totodată de la sine înțeles, deoarece un om poate muri, dar ideile sale niciodată nu vor dispărea. Acestea vor rămâne veșnic vii în amintirea cuiva sau poate chiar vor căpăta însușirea unui etalon după care unele persoane se vor ghida toată viața.

Aceasta este, de fapt, menirea unor scrieri sau a unor glume: au certitudinea că nu vor dispărea niciodată după momentul în care au fost tipărite cu grijă pe o foaie albă de hârtie. Sau poate că au reprezentat totul, chiar dacă nu au fost decât simple vorbe luate de vânt, dar rămase totuși în mintea cuiva, ca o glumă nevinovată dintr-o seară toridă de vară.

Umorul este, deci, ‘’o clasificare/ o interpretare conștientă/ o reacție imediată, iar prin râs se realizerază catharsisul – eliberare de tensiune, ieșire din ambiguitate, din neînțelegere, din nehotărâr.’’ Astfel se marchează importanța umorului în viața  cotidiană și rolul său în a gestiona emoțiile și stresul. Această interpretare subliniază că umorul nu este doar un răspuns reflex, ci un proces conștient, salvator, terapeutic, de clasificare, interiorizare și interpretare/reinventare a tuturor situațiilor, transformate într-o istorie cu haz.

                                     Militaru Andreea – clasa aXI-a D

                                 Coordonator: prof.dr. Norocea Ana-Maria

,Autorul, un personaj”: o imagine complexă asupra creatorului integrat în universul creației

,

Cartea „Autorul, un personaj” de Simona Popescu explorează evoluția autorului prin capitolele sale care analizează frământările autorului în contextul diferitelor perioade, evidențiind teme precum moartea autorului, transformările identității în proza românească și conceptul de autenticitate în perioada interbelică și postbelică. Simona Popescu concepe titlurile capitolelor (,,Tribulațiile autorului”, ,,Autorul și modernismul”, ,,Autorul și postmodernismul”, ,,Autorul-personaj în romanul românesc”, ,,Conceptul de autenticitate în proza interbelică și postbelică”, ,,Identitatea în modernitate și postmodernitate”), astfel încât să indice cititorului direcțiile specifice pe care dorește să pornească analiza, contribuind la construirea unei viziuni mai clare asupra modului în care autorul devine un personaj și își redefinește identitatea în contextul schimbărilor literare.

Într-o lume plină de cuvinte și povești, autorii devin adesea eroi ai propriei lor creații. Astfel, ne îndreptăm atenția către un autor cu o poveste unică, care a transpus granițele realității și ficțiunii pentru a deveni el însuși un personaj fascinant în propria operă.

Autorul, cu nume și identitate ascunse sub semnătura sa celebra, a creat un univers literar în care personajele se dezvoltă sub ochii cititorilor, dar și sub ai lui, pentru că el însuși devine parte integrantă a acestei lumi. Cu o abilitate desăvârșită de a manipula cuvintele și de a transpune emoțiile în fraze, autorul nu doar că scrie, ci și trăiește în paginile operelor sale.

Un aspect remarcabil adus în discuție de către Simona Popescu este afirmația lui Nichita Stănescu: „Poetul, ca şi soldatul, nu are viață personală”. Aceasta contrazice perspectiva lui Nichita, afirmând că în zilele noastre, autorul, ca și oricare alt individ, își are o viață personală și că aceasta poate avea o influență semnificativă asupra operei sale. Acest aspect poate fi privit ca o evoluție a gândirii literare, în care se recunoaște și se acceptă faptul că experiențele personale ale autorului pot fi reflectate în creația sa.

În era contemporană, relația dintre cititor și autor evoluează într-un mod complex. De la simplul consum al textelor, cititorul devine un participant activ în procesul de creație, ajungând să vadă autorul nu doar ca un producător de texte, ci și ca o persoană apropiată și reper precis. Cu toate acestea, există riscul ca această transformare să ducă la o subestimare a valorii operei literare în sine, concentrându-se excesiv asupra figurii autorului. Simona afirmă că „Cititorul contemporan nu mai e un anonim care consumă. El e cineva pentru care autorul nu e doar o <<funcţie>>, ci un prieten și un reper concret”^[1]. Această schimbare devine esențială în percepția și interacțiunea cititorului cu creatorul literar.

Cu toate acestea, se subliniază tranziția către o prezență mai palpabilă a autorului în percepția cititorului, deoarece „autorul poate fi văzut, auzit, judecat”. Astfel, nu numai că opera literară este evaluată, ci și persoana din spatele ei devine o prezență importantă. Acest aspect poate fi privit ca un avantaj ce permite cititorilor să se conecteze mai profund asupra procesul creativ și să înțeleagă intențiile și contextul în care a fost scris textul.

Această perspectivă ne îndeamnă să privim operele literare nu doar ca simple produse ale geniului creator, ci și ca entități vii și dinamice, care evoluează odată cu interpretările lor. Ideea de „moarte a autorului” sugerată de Roland Barthes^[2] devine un punct central în discuție, subliniind libertatea interpretativă a cititorului și independența operei față de intențiile inițiale ale autorului.

Întrebarea provocatoare a lui Harold Bloom^[3]: ,,Ce ar fi crezut autorul despre noi?” adaugă un alt strat de complexitate, invitându-ne să ne punem în locul autorului și să ne întrebăm cum ar percepe el cititorii contemporani. Aceasta aduce în discuție nu doar modul în care cititorii influențează interpretarea operelor, ci și modul în care acestea pot să reziste trecerii timpului, menținându-și relevanța și impactul asupra diferitelor generații.

Un alt punct de vedere interesant este adus în lumina reflectoarelor de Nabokov. Potrivit lui conflictul central nu se desfășoară între personaje, ci între autor și lume: ,,Trebuie să se înţeleagă că în problemele de şah competiţia nu are loc între alb şi negru, ci între persoana care compune problema şi persoana prezumtivă care o rezolvă (la fel cum într-o operă de ficţiune de primă mînă adevăratul conflict nu este între personaje, ci între autor și lume”^[4]. Această idee aduce în prim-plan relația complexă dintre creator și creație.

Totuși, se subliniază că această tehnică poate deveni un clișeu în contextul postmodernității. Întrebarea care se ridică este cum influențează implicarea autorului ca personaj în percepția cititorului. Este această strategie o modalitate eficientă de a crea conexiuni între text și realitate, sau există riscul ca ea să devină prea uzuală?

Interesantă este și mențiunea Simonei Popescu cum că, în cazul unui autor cu opere semnificative, atenția poate fi îndreptată din ce în ce mai mult către personalitatea autorului.^[5] Acest aspect deschide o discuție despre interacțiunea dintre biografia autorului și interpretarea operei sale.

În cronica sa personală, autorul se dezvăluie pe sine sub diferite aspecte, subtile și complicate. În momentele de triumf, este eroul care învinge cuvintele goale și își etalează imaginația debordantă. Însă, în adâncurile eșecului sau în dificultățile vieții, devine un personaj tragic, suferind din pricina propriei sale creații.

Pentru autorul nostru, fiecare cuvânt este o piesă de puzzle, iar el este artistul care creează tabloul final. Se învârte în jurul ideilor sale cu aceeași pasiune cu care personajele sale trăiesc în lumi imaginare. Există o simbioză între el și universul pe care l-a creat, iar fiecare cuvânt scris îl definește în mod nemijlocit.

În final, autorul ca personaj devine o oglindă a complexității umane. El este creator și creat, explorator al universului său imaginar și al celui real. În fiecare frază, în fiecare dialog, se reflectă trăirile și experiențele sale, făcându-l atât erou, cât și antierou în propria sa poveste.

Așadar, să nu uităm că în spatele fiecărui cuvânt, în spatele fiecărei opere de artă literară, se află un autor care, în mod paradoxal, devine și el un personaj de neconfundat în peisajul fascinant al lumii pe care a creat-o.

                                                                Lupu Alexandra, clasa aXI-a D  

                                         Coordonator

prof. dr. Norocea Ana-Maria                                  

---

^[1] Simona Popescu, Autorul,un personaj, Editura Paralela 45, Pitești, 2015, p.331.

^[2] Roland Barthes, The Death of the Author, ed.cit.; trad. cit.

^[3] Harold Bloom, Canonul occidental, traducere de Diana Stanciu, postfață de Mihaela Anghelescu Irimia, Editura Univers, București, 1998, p.340.

^[4] Vladimir Nabokov, Vorbește, memorie, ed.cit., p.264.

^[5] ,,Cînd cărțile unui autor sînt mari,devine interesant, tot mai interesant, tocmai autorul lor.”(Simona Popescu, Autorul, un personaj, Editura Paralela 45, Pitești, 2015, p.331).

Reconfigurarea autorului și a cititorului în cărțile despre cărți

Ficționalizarea biografiilor scriitorilor de prestigiu (în bioficțiuni) și rescrierea operelor acestora (în palimtexte) generează două tipare romanești intens cultivate în ultimele patru decenii, delimitând astfel o paradigmă culturală postmodernă: aceea a cărților despre cărți sau a meta-cărților. Fenomenul a fost perceput în variate moduri, de la inter-glosare (cu un termen utilizat de Montaigne, ce observase încă din secolul XVI ceea ce am putea numi o proto-inter/metatextualitate) până la canibalizare, accepțiile variind așadar de la ideea de comentariu reciproc până la  cea de metabolizare agresivă a semenilor livrești.

Cele două formule romanești repun în discuție figura autorului și a cititorului, entități a căror identitate se poate recrea permanent prin intermediul operei scrise, respectiv citite. Speculând relația dintre viață și literatură, dintre operă și interpret, dintre imaginile trecutului și imaginația prezentului, bioficțiunile și palimtextele redefinesc statutul autorului și al cititorului, atât în ipostaza lor de ființe empirice, cât și în aceea de constructe teoretice/ ficționale. Cei doi parteneri ai dialogului literar se situează astfel la granița dintre real și imaginar, dintre ceea ce este trăit și ceea ce este scris/citit.

 Bioficțiunile și palimtextele pun în joc binomurile asemănare/ diferență, identitate/ alteritate, în măsura în care conservă elemente (urme) ale biografiilor reale, respectiv ale operelor rescrise, dar în același timp se diferențiază de sursele de inspirație, creează un alt autor, o altă operă, alternative mai mult sau mai puțin distanțate de identitatea originalelor.

Aceste formule romanești sunt rodul unor lecturi creatoare, metamorfozate în acte de scriitură; ele ilustrează efectele benefice ale lecturii, reacțiile unor cititori (convertiți ulterior în autori) la întâlnirea, mediată de text, cu scriitori-reper ai patrimoniului universal. Bioficțiunile redesenează figura autorului, în măsura în care îi rescriu, în manieră ficționalizată, biografia; palimtextele aduc în discuție imaginea autorului, atât timp cât schițează în fundal figura scriitorului ce a semnat textul original, reinventat de sensibilitatea și experiențele altui autor. Identitatea auctorială este aici mai evident legată de identitatea operei; semnătura autorului se individualizează la nivelul viziunii, limbajelor, al diverselor structuri și strategii textuale, elemente cu ajutorul cărora se poate reface traseul invers dinspre operă înspre figura unică a creatorului. Bioficțiunea pune în joc figura cititorului empatic față de un scriitor, cititorul devenind la rândul său autor prin gestul (reverențios) de a rescrie biografia scriitorului admirat. Palimtextele problematizează statutul cititorului, în măsura în care reliefează rolul de stimul căpătat de lectura textelor-reper ale literaturii universale: îndrăgostit de un text fundamental (un mastertext), cititorul, în virtutea unei funcții interpretative și creatoare, se transformă în autor. Bioficțiunile și palimtextele generează un joc al alternativelor identitare, al măștilor asumate/atribuite: autor empiric/autor imaginar, autor prim/autor secund, cititor/autor de bioficțiuni, cititor/autor de palimtexte.

Statutul autorului și cel al cititorului se conturează în raport cu memoria culturală, mixând dimensiunea afectivă a memoriei individuale și dimensiunea axiologică a memoriei colective. Cele două tipuri de roman se subsumează unui demers de extragere a valorilor din arhiva culturală, de actualizare a unor scriitori și opere, lectura și scrisul devenind instrumentele de înscriere a valorilor trecutului în circuitul estetic al prezentului. Se reconstituie astfel date fundamentale ale culturii universale și tradiția se reconectează la exigențele/experiențele prezentului.

Bioficțiunile și palimtextele sunt romane ce surprind esenţa literaturii ca depozitar al experienţelor predecesorilor, mixate cu experimentele urmaşilor, căpătând rolul de mediatori ai relecturii clasicilor. Hibridizând strategiile discursului ficţional cu cele ale discursului documentar, bioficţiunile sunt centrate asupra figurilor memorabile ale unor autori de epoci şi facturi diferite din literatura universală sau națională – Henry James, Lev Tolstoi, Virginia Woolf, Herman Melville, Ovidiu, Oscar Wilde, Mihai Eminescu. Palimtextele rescriu opere celebre ale literaturii universale/naționale – Odiseea, Iliada, Divina comedie, Robinson Crusoe, Hamlet, Povestea lui Harap Alb – , adaptându-le uneori realităţilor contemporane, distilându-le esenţa, fără a o deteriora şi fără a o converti într-un surogat teribilist, pur experimental sau nul estetic.

Moda literară actuală promovează masiv biografiile ficţionalizate ale scriitorilor, ale marilor pictori sau muzicieni, păstrând nota culturală a discursului romanesc, mediind astfel accesul publicului nespecializat la opera unei personalități culturale prin dramatizarea/literaturizarea biografiei acesteia. Autorii bioficţiunilor sunt în general profesori de literatură, în principiu din mediul academic, care își îmbracă erudiţia în haina ficţiunii şi se sprijină pe preferința publicului pentru amănuntele de culise, intimizate, din existenţa personalităţilor. Pentru a ilustra conceptul de bioficțiune, am selectat doar romane despre viața scriitorilor, în  măsura în care se înscriu în paradigma cărților despre cărți urmărită în lucrare, deschizând însă calea și pentru teoretizarea textelor literare despre biografia pictorilor sau muzicienilor. Bioficțiunile instituie continuităţi (dar şi hiatusuri) între jurnalele scriitorului, biografiile ştiinţifice (revalorizate astfel estetic) şi discursul ficţional despre scriitorul transformat la rândul său în fiinţă/entitate scrisă. De asemenea, ele reliefează elemente de istorie literară, precum specificul epocii, relaţiile cu lumea contemporană (familie, prieteni, critici, public, confraţi literari), relaţia cu posteritatea, miturile personale, relația biografie – operă. Scriitorul se definește în ultimă instanță ca Janus Bifrons, cu o față schițată de realitate și cu o alta, creionată de ficțiune. Bioficţiunile desenează un nou nivel ontologic, de interval, plasând figura autorului în inter-mundus: între factual şi para-factual, între persoană reală şi spectru, între sine şi alter, între autenticitate şi mistificările necesare, între a scrie şi a fi scris.

Palimtextul (termenul, preluat de la un cercetător american, este folosit ca sinonim sau substitut al noțiunii de rescriere, în sensul de specie literară) constă în rescrierea şi up-datarea unor opere clasicizate, coborâte de pe soclul distant, mumificat şi tratate ca entităţi încă vii, ce pot intra în dialog creator cu umanitatea actuală. Autorul contemporan ce recurge la practica rescrierii îşi asumă o dublă, imponderabilă povară: estetică (modelul/maestrul poate copleşi prin valoarea sa) şi etică (responsabilitatea faţă de conservarea tradiţiei, dar şi faţă de re-educarea prezentului, la care se adaugă oscilarea între originalitatea personală şi exigenţele modelului – o fidelitate infidelă). Lectura palimtextelor evidențiază elementele recurente în original și în textul derivat, dar și elementele inovatoare/alter-atoare aduse de rescriere. Se conturează astfel o relație duală, de asemănare și diferențiere, între original şi avatarul său, între semnătura legitimă a predecesorului şi semnătura autentificată a urmaşului, discursul palimtextual definind de fapt un paradox al identităţii în alteritate. Palimtextul se încadrează așadar în logica unei epoci aflate sub semnul lui trans– (transindividual, transnaţional, transistoric etc.) şi inter– (intersubiectivitate, interdiscursivitate, interdisciplinaritate), transgresând individualitatea unui scriitor/unei opere/unei epoci, interconectând voci auctoriale, experienţe creatoarea, vârste istorice şi literare.

(Ana-Maria Cornilă Norocea, Ficțiunea biografică și rescrierea. Reconfigurări ale autorului și cititorului în romanul postbelic, Editura Tracus Arte, București, 2019)