Fenomenul totalitarismului cunoaște necesare reconsiderări, datorate, pe de o parte, înțelegerii sistemice a realității istorice, iar pe de altă parte detașarii temporale față de aceasta. Paradoxal, manifestările literare exprimate în condiții nefaste reprezintă căutări ale libertății de gândire și exprimare, ceea ce justifică rostul scriiturii și al creatorului. Indiferent de modalităţile de exprimare a existenţei într-un spaţiu concentraţionar de tip dictatorial, locul comun este totalitarismul, experienţă socială, politică ori culturală pe care umanitatea nu o poate ignora, întrucât efectele opresiunii oferă analize multiple asupra gândirii ale comportamentului ori ale transfigurării artistice a acestei realităţi. Raportul individ-istorie nu poate fi nuanţat fără configurarea alterităţii, proiecţie a lumii în care insul trebuie să supravieţuiască. Rămâne de văzut în ce măsură comunismul este doar o experienţă tragică a istoriei recente sau reprezintă şi o situaţie-limită care a permis evidenţierea unui comportament uman insolit.
Raportarea la istorie a fost dintotdeauna polifonică, întrucât realitatea este receptată subiectiv, indiferent de gradul de obiectivitate declarat. Acceptarea ori refuzul ideologiei marxiste rămân alternative pe care oamenii le-au îmbrăţişat, fără că opţiunea lor să fie iniţial condamnabilă. Raportarea la experienţa captivităţii într-un spaţiu concentraţionar care mutilase fiinţa şi istoria reprezintă o constantă a literaturii europene posttotalitare, explicabilă din multiple puncte de vedere precum nostalgia ideologică, recurs la memorie ori nevoia de sistem. Interpretarea acestui tip de scriitură reprezintă o provocare care poate să nuanțeze poziţia faţă de sistemul totalitar comunist. A analiza în ce măsură totalitarismul este doar un context istoric nefast care produce însă efecte literare spectaculoase reprezintă una dintre perspective. Pe de altă parte, existenţa în captivitate constituie o problemă disputată de-a lungul timpului, contextualizată atât sub aspect filozofico-existentialist, cât şi politic, social, literar.
Stephane Courtois consideră, în lucrarea Comunism și totalitarism, că totalitarismul a apărut ca o mişcare contestatară, favorizată de criza războiului : “Este fascinant să constați, după mai mult de două decenii de la prăbușirea sistemului comunist mondial, că două dintre cele mai pătrunzătoare spirite ale Germaniei de la începutul secolului XX, la mai puțin de un an de la preluarea puterii de către bolșevici, au punctat două inovații majore ale leninismului la putere, i-au demontat cauzele și consecințele și i-au denunțat caracterul periculos, chiar criminal. În realitate, declarațiile lui Lenin dintre 1916 și 1917, profund marcate de circumstanțele războiului, erau doar lăudăroșenii ale creației primului regim totalitar”[1]. Termenul „totalitar“ a apărut în Italia abia în 1923, fiind utilizat de jurnalistul Amendolic şi de filozoful catholic Don Sturzo. Substantivul „totalitarism“ a fost invocat ulterior de Mussolini într-un discurs din 1925. Hannah Arendt va impune definitiv termenul în 1951, prin lucrarea Originile totalitarismului. Dacă François Furet considera că „bolşevismul şi fascismul sunt copiii războiului“, Arendt ignoră însă această cauză, mutând accentul asupra gândirii totalitare, referindu-se la influenţa antisemitismului şi a factorilor care s-au opus celei de-a treia Republici, armata şi clerul.
Încă din 1948, Hannah Arendt a studiat arheologia fenomenologică, ale cărei rezultate au apărut în Originle totalitarismului(1951). Fără a fi o voce singulară, Hannah Arendt nu epuizează tematic subiectul, cercetări similare realizându-se în Europa de către Marcel Mauss, Franz Neumann, Carl Friedrich, Zbigniew Brzezinski, Leonard Schapiro, François Furet, Ernst Nolte, Alain Besançon, Czeslaw Milosz. „Filosofia suspiciunii”, definită de Hannah Arendt, are ca puncte de plecare teorii emise de Kierkegaard, Nietzsche și Marx.
În ceea ce priveşte mişcarea totalitară, Hannah Arendt, în Originile totalitarismului, capitolul Ideologie şi teroare, aduce în discuţie istoria ideilor, căci societatea omenească a „beneficiat“, în timp, de puţine forme de guvernare : „Arbitrariul puterii, eliberată în privinţa legilor, aplicată în interesul conducătorului şi ostilă intereselor celor guvernaţi, pe de o parte, frica drept principiu al acţiunii, anume frica poporului resimţită de conducător şi frica acestui conducător încercată de popor, pe de altă parte – acestea au fost caracteristicile tiraniei de-a lungul tradiţiei noastre.“[2] Autoarea consideră că efectul nefast al dictaturii este suprimarea pluralităţii oamenilor şi promovarea unui Unu, căci „toţi oamenii au devenit Un Singur Om, unde orice acţiune tinde la accelerarea mişcării Naturii sau Istoriei, unde fiecare act izolat este executarea unei sentinţe de condamnare la moarte pe care Natură sau Istoria a pronunţat-o deja”.[3] Izolarea, singurătatea, sentimentul dezrădăcinării sunt premisele ideologiei totalitare: “Singurătatea, terenul obişnuit al terorii, esenţa guvernării totalitare şi, pentru ideologie şi logica, pregătirea călăilor şi victimelor, este strâns legată de dezrădăcinare şi de inutilitate, care au fost blestemul maselor moderne încă de la începutul revoluţiei industriale şi care au devenit acute odată cu apariţia imperialismului, la sfârşitul secolului trecut, şi cu prăbuşirea instituţiilor politice şi a tradiţiilor sociale, în vremea noastră.”[4]
Deplasarea ideatică a lui Hegel la Marx este explicată de Hannah Arendt astfel: transformarea discursului ideatic într-o logică a maselor reprezintă traseul care generează materialismul dialectic. Istoria ideilor se desprinde, așadar, de istoria politică, ceea ce determină impunerea ideologiei totalitare. Friedrich Engels va admite că existența statului nu asigură libertatea, căci reprezintă o formă de conducere: „Este o curată absurditate să se vorbească despre statul popular liber: atâta timp cât proletariatul mai are nevoie de stat, el are nevoie de acesta nu în interesul libertății ci în vederea reprimării adversarilor săi, și de îndată ce va putea fi vorba de libertate, statul ca atare va înceta să existe.”[5]. Politica folosește principii filosofice, subminând astfel gândirea, ceea ce-i justifică aderența în rândul maselor și generează efecte ireversibile în sistemel totalitare: „Consecința pe care Marx a extras-o din filozofia istoriei lui Hegel (și întreaga operă filozofică a lui Hegel, incluzând Logica, are o singură temă: istoria) a fost că acțiunea sau praxis era, contrar întregii tradiții, atât de departe a fi opusul gândirii, încât era adevăratul vehicul al gândiri, iar politica, departe de a se situa infinit sub demnitatea filozofiei, era singura activitate inerent filozofică.”[6]. Așadar, politica nu se adresează individului, ci comunității, iar efectul pulverizator al identității ființei prevedea o gândire practică.
Raymond Aron era de părere că regimul nu devine totalitar printr-o chemare progresivă, ci el pleacă de la o intenţie originală, anume dorinţa de a transforma în mod fundamental ordinea existentă în funcţie de o ideologie. Este interesant de subliniat faptul că ideologia a fost promovată prin teroare. Spre deosebire însă de revoluţia franceză, care prin dictatura iacobină poate fi considerată un prototip al terorii totalitare, în regimuril comunist nu se mai urmărea doar exterminarea adversarului, ci ea devenea chiar o metodă de guvernare. Falsificând valorile promovate de iluminiști, comunismul va proiecta supraomul, expresie a principiilor morale superioare. Fenomenul a fost analizat ca atare de Alain Besançon în studiul Nenorocirea secolului ( Despre comunism, nazism și unicitatea șoah-ului ): „Într-adevăr, pentru a descrie noua morală, comunismul se slujește de cuvinte aparținând celei vechi: dreptate, egalitate, libertate. Este evident că lumea pe care se pregătește să o distrugă este plină de nedreptate și opresiune. În același timp însă, marxism-leninismul promova gândirea științifică, ceea ce justifică faptul că după 7 noiembrie 1917 nu se întamplă nimic, și cortina se ridică peste o scenă goală.“ [7]
Istoria a consemnat că instaurarea unui regim de tip totalitar se poate produce printr-o multitudine de căi, deci că nu există un model absolut. Comunismul şi-a pus amprenta asupra secolului XX, iar Alain Besançon relevă existenţa în acest caz a două tipuri de relaţii: normale şi excepţionale. Dacă în prima categorie intrau spaţiul geografic, efectivul uman şi organizarea socială (întrucât, observa politologul francez, ţărănimea, muncitorimea şi intelectualitatea nu puteau fi lichidate prin decret), relaţiile de tip excepţional oferă explicaţii interesante. Astfel, este vorba despre un anume mod de recurs la istorie atunci când este judecat faptul sovietic, prin invocarea trecutului ca martor într-un proces în care nu s-a căzut de acord privind materialitatea faptelor. Tot Besançon atrage atenţia că justificarea prezentului sovietic se făcea prin apelul la patru „legende”: vechiul regim, revoluţia, contrarevoluţia, socialismul.
Dincolo de atrocitățile comunsimului, adevărata teroare care a marcat umanitatea celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea a fost dislocarea interioară a individului. Alain Besançon consideră indecentă orice intenție de a notifica rădăcini posibile, la nivel intelectual, ale ideologiei comuniste. Fie că este vorba de Heraclit, Democrit sau Hegel, aceștia nu au nimic în comun cu un sistem distructiv, totalitarismul: „Pericolul este de a ajunge să credem că ideile vaste și profunde din care au smuls câte ceva pentru a se forma subzistă încă în ele. Ar însemna să le conferim o demnitate, un titlu de noblețe pe care nu îl merită. Ar însemna să le facem jocul, fiindcă ambele își revendică această genealogie. ”[8]
În plus, adepții consacrați ai marxism-leninismului precum Lukacs, Aragon, Brecht, Picasso, Neruda, sunt considerați de Besançon, după instalarea comunismului „spirite de mâna a doua”[9]. Este evident că sunt preluate valorile Epocii Luminilor, căci ideologia comunistă mimează binele și progresul pentru a proiecta supra-omul. În perioada bolșevismului revoluția morală a impus și consecințele schimbării. De altfel, Dostoievski a satirizat această devenire a „omului nou”, ceea ce dovedește că, încă de la început, comunismul a fost repudiat de intelectualii autentici. Suprimarea libertății se realizează, așadar, având drept pretext vindecarea de capitalism.
Prof.dr. LIVIA SILVIA MARCU
[1] Courtois, Stephane, Comunism și totalitarism, Editura Polirom, 2011, p. 29
[2] Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 603
[3] Arendt, Hannah, Ibidem, p. 607
[4] Arendt, Hannah, Ibidem , p. 618
[5] Hannah Arendt, Făgădunința politicii, Ed. Humanitas, București, 2005, pp. 129-130, apud Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 19, Ed. Politică, 1964, p.8
[6] Hannah Arendt, Făgădunința politicii, Ed. Humanitas, București, 2005, p. 132
[7]Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre nazism, comunism si unicitatea Shoah- ului, Bucuresti, Humanitas, 2006, p. 56
[8]Ibidem, p.35
[9] Ibidem, p. 37
Jurnalul Academic CNAIC 